joi, 7 februarie 2013

Conceptul de lichiditate şi metode de calcul a necesarului de mijloace lichide

Conceptul de lichiditate şi metode de calcul a necesarului de mijloace lichide Lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Ea reprezintă abilitatea băncilor de a-şi onora obligaţiile financiare asumate şi exprimă capacitatea activelor de a fi transformate rapid şi cu cheltuieli minime în monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent).

Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situaţia unei reduceri neaşteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare cu costuri mari, reducând astfel profitabilitatea băncii şi determinând, în ultimă instanţă, insolvabilitatea.
Pe de altă parte, o lichiditate excesivă diminuează rentabilitatea activelor, conducând la obţinerea unor performanţe financiare slabe.
De asemenea, menţinerea unei lichidităţi adecvate depinde şi de modul în care piaţa percepe situaţia financiară a băncii. De pildă, dacă imaginea băncii se deteriorează, ca urmare a unei pierderi importante în portofoliul de credite, va apărea o cerere mare de lichiditate. În aceste condiţii va atrage fonduri de pe piaţă, dar cu costuri mari, înrăutăţindu-şi astfel şi mai mult situaţia veniturilor.
Apreciem că sarcina principală a managementului bancar este de a estima şi acoperi deplin nevoile de lichiditate bancară.
În realitate atingerea şi menţinerea optimului de lichiditate este o adevărată artă a managementului bancar, a cărui valoare este confirmată numai de practică, avându-se în vedere nenumăratele implicaţii generate de o fluctuaţie a riscului de lichiditate, atât asupra profitabilităţii instituţiei, cât şi asupra celorlalte riscuri conexe activităţii financiar-bancare.
Importanţa menţinerii unei lichidităţi bancare adecvate rezidă şi din funcţiile acesteia:
● asigură desfăşurarea normală a activităţii bancare prin fluidizarea procesului de intermediere bancară;
● protejează interesele clienţilor, pe de o parte şi ale acţionarilor, pe de altă parte, ştiut fiind faptul că în cazul unor „accidente“, cât de mici, de lichiditate, impactul asupra clientelei, pe calea efectelor psihologice, în condiţiile unei culturi bancare incipiente, poate conduce la colapsul unei bănci;
● asigură o capacitate rezonabilă de rambursare a depozitelor către clienţi, independent de modul în care sunt returnate băncii plasamentele în credite şi în alte active (aceasta se realizează printr-o corelare optimă a maturităţii plasamentelor cu cea a resurselor pe benzi de lichiditate);
● asigură independenţa băncii faţă de sursele de împrumut marginale de pe piaţă, care au costuri ridicate;
● contribuie la evitarea lichidităţii forţate a anumitor plasamente neajunse la scadenţă, pentru procurarea resurselor necesare unor retrageri programate sau nu;
● contribuie la evitarea împrumuturilor de ultimă instanţă, de la Banca Centrală.
Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora plăţile faţă de clienţi, datorită devierii proporţiei dintre plasamentele pe termen lung şi a celor pe termen scurt şi a necorelării cu structura pasivelor băncii.
Fiind considerat un risc major, riscul de lichiditate face obiectul unor accepţiuni precum:
·           lichiditate extremă;
·           „pernă de securitate“ ce procură activele lichide;
·           capacitatea de mobilizare a capitalului la un cost „normal“.
Situaţia lichidităţii extreme determină eşecul unei instituţii bancare, iar riscul de lichiditate poate fi fatal. O asemenea situaţie extremă îşi are originea în alte cauze (de exemplu din evoluţiile adverse ale pieţelor), care pot antrena retrageri masive de fonduri sau închiderea liniilor de credit obişnuite ale altor instituţii.
Potrivit altei accepţiuni, lichiditatea este mai curând „o pernă de securitate“ pentru a face faţă dificultăţilor, iar riscul de lichiditate se datorează dispunerii de lichidităţi bancare insuficiente (adică activele lichide disponibile sunt insuficiente pentru a face faţă nevoilor neprevăzute).
În fine, riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăţilor temporare sau permanente, de a accede la surse de fonduri. Potrivit acestei accepţiuni, lichiditatea evidenţiază capacitatea băncii de a mări capitalurile la un cost rezonabil în permanenţă.
Deoarece plasamentele pe termen lung, sunt de regulă mai mari decât resursele pe termen lung ale băncilor, acestea se confruntă cu două situaţii, respectiv:
·           să nu-şi poată onora angajamentele pe termen scurt;
·           să aibă resurse cu scadenţă mică, în timp ce plasamentele au scadenţă mare.
Prima situaţie, denumită risc de lichiditate imediată, este determinată de retragerile masive şi neaşteptate ale creditorilor băncii. Aceasta, pentru a face faţă situaţiei, este forţată fie să atragă deponenţi (prin bonificarea unor dobânzi superioare celor practicate pe piaţă), fie să apeleze la împrumuturi de urgenţă, la costuri excesive.
A doua situaţie, denumită risc de transformare, obligă băncile să analizeze resursele şi plasamentele în funcţie de exigibilitatea lor reală şi nu juridică (de pildă, depozitele la vedere sunt, de regulă, mai stabile decât depozitele la termen, sau conturile debitoare ale clienţilor pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate decât creditele cu scadenţă mai îndepărtată).
Arta de a transforma resursele cu scadenţă mică, în plasamente cu scadenţă mare şi de a putea face faţă crizei de lichiditate într-un timp scurt şi cu costuri scăzute este specifică managementului bancar.
În acest sens, managementul bancar trebuie să rezolve trei aspecte ale riscului de lichiditate, şi anume:
să se protejeze împotriva riscului de lichiditate, prin:
-           atragerea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei (acordarea de credite de către bănci presupune alocarea unor sume pe care acestea le au sub forma depozitelor trase, iar băncile care atrag depozite de la populaţie sunt mai puţin expuse riscului de lichiditate);
-           identificarea unor depozite stabile – depozite la termen, certificate de depozit ş.a. – care, pe de o parte, permit băncilor să investească pe termen lung, iar, pe de altă parte, diminuează riscul de lichiditate deoarece retragerea depozitelor nu se poate face inopinat;
-           creşterea fondurilor proprii (majorarea capitalului social, şi implicit a fondurilor proprii, măreşte puterea financiară şi lichiditatea băncilor, permiţându-le să facă investiţii pe termen lung din resurse proprii);
-           refinanţare (respectiv prin gajarea, cesionarea sau cedarea unor titluri de creanţe aflate în portofoliul băncii, în schimbul lichidităţilor de care are nevoie urgentă sau apelarea la credite de refinanţare de la Banca Naţionalăcare acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă);
-           anticiparea evoluţiei zilnice a intrărilor şi ieşirilor de fonduri, respectiv a soldului net al băncii la sfârşitul zilei;
-           acoperirea deficitelor şi plasarea excedentelor (de regulă, acoperirea deficitelor presupune mobilizarea unor credite contra unor titluri de valoare din portofoliul băncii, iar excedentele rezultate, fie se plasează pe piaţa interbancară, fie se utilizează pentru stingerea unor obligaţii ale băncii în avans, atunci când se preconizează o creştere a ratei dobânzii);
să evalueze riscul de lichiditate (metodele de măsurare a acestui risc diferă doar prin modul de calcul al indicelui de lichiditate);
●  să gestioneze eficient riscul de lichiditate.

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu

Arhiva